La finalul lunii septembrie am avut ocazia sa facem un circuit in Uzbekistan, o destinatie cu totul aparte, despre care stiam destul de putine lucruri si care ne-a depasit cu mult asteptarile. Cea mai mare tara din Asia Centrala este un taram plin de povesti, caci pe aici au trecut trupele lui Alexandru cel Mare si hoardele lui Ginghis Han si tot de aici a pornit Timur Lenk in ambitioasele sale planuri de cucerire a lumii.
Desi este un stat tanar (si-a obtinut independenta abia in 1991), Uzbekistanul are o istorie bogata, acest spatiu geografic fiind locuit inca din paleolitic. In primul mileniu i. Chr., in regiunea fertila a Raului Amu-Darya s-au dezvoltat prosperele regate Bactria, Sogdiana si Horezm, care au jucat un rol important in schimburile economice si culturale dintre China si Europa Occidentala desfasurate pe Drumul Matasii. Incepand din secolul al VIII-lea d. Chr., teritoriul actualului Uzbekistan a devenit un puternic centru al religiei islamice, fapt vizibil mai ales in orasul Bukhara, considerat oras sfant, despre care se spunea “daca peste tot in lume lumina vine de sus, in Bukhara, aceasta vine din pamant”. Aici au trait figuri proeminente precum Imam al-Bukhari, invațat al traditiei islamice orale (Hadith) si comentator al Coranului, de origine persana, care a activat in timpul Califatului Abbasid.
Numele de Uzbekistan provine de la Uzbek, conducatorul Hanatului Hoarda de Aur intre 1313 si 1341, stat aparut dupa destramarea Imperiului Mongol. La inceputul secolului al XIX-lea, acest spatiu geografic era dominat de hanatele Bukhara, Khiva si Kokand. Perioada dintre 1717 si 1839 a fost marcata de diverse expeditii rusesti de cucerire a teritoriilor din Asia Centrala locuite de uzbeci, acestea fiind incorporate in Turkestanul rusesc dupa Revolutia din 1917.
Am simtit nevoia sa trec in revista cateva momente esentiale din istoria Uzbekistanului inainte de a incepe jurnalul de calatorie propriu-zis. As adauga si ca din ce in mai multi turisti viziteaza aceasta destinatie in ultimii ani, atrasi de bogatia incredibila de moschei, medrase si alte monumente din marile orase – Tashkent, Samarkand, Bukhara, Khiva si Shahrisabz. In calatoria noastra am intalnit grupuri de spanioli, italieni, francezi, chinezi si coreeni, insa, din spusele ghidului local, si locuitorii continentului american sunt interesati de aceasta tara speciala, care te cucereste nu doar cu realizarile arhitecturale, ci si cu ospitalitatea locuitorilor, traditiile si bucataria delicioasa.
Tashkent – Orasul de Piatra, surprinzator de verde si de aerisit
Excursia noastra a inceput cu zborul catre Tashkent prin Istanbul, operat de compania Turkish Airlines. In ziua plecarii se anuntase un ciclon puternic in Bucuresti, asa ca am avut ceva emotii, insa pana la urma totul s-a desfasurat normal, cu exceptia turbulentelor mai accentuate pe care le-am simtit atunci cand am zburat deaupra marii. Pe ambele segmente de zbor am mers cu avioane mari, de tip Airbus A 350-390, prevazute cu o zona de business si doua de economy class, locurile fiind dispuse pe cate trei randuri. Am beneficiat de catering pe ambele zboruri, iar pe cel din Istanbul catre Tashkent, fiind noapte, am primit si cate un kit cu sosete, dopuri de urechi si masca pentru somn. De asemenea fiecare scaun avea pe spatarul celui din fata un ecran interactiv, de unde puteai alege sa asculti muzica, sa vizionezi un film sau sa afli informatii despre itinerariu.
Durata totala a zborurilor a fost de sase ore, la care s-a adaugat o escala de doua ore in Istanbul. Rasaritul de soare ne-a prins in avion, iar cand am ajuns la Tashkent, in jurul orei 7 dimineata, cerul era cam innorat. De altfel, prima zi a fost si cea mai racoroasa din toata sederea noastra in Uzbekistan, cu o maxima de 22 de grade la pranz. In restul excursiei, am avut parte de zile insorite si calduroase, cu temperaturi care au depasit chiar si 30 de grade la pranz. Primavara si toamna sunt cele mai recomandate perioade pentru calatoria in aceasta destinatie, intrucat vremea este placuta si uscata (ploua foarte rar). In schimb, verile sunt fierbinti, iar iernile geroase, cu posibile caderi de zapada in ianuarie si februarie.
Aeroportul din Tashkent (cel mai mare din regiunea Asiei Centrale) mi s-a parut modern si foarte curat. Trebuie insa sa stiti ca mai exista aeroporturi internationale si in alte orase din Uzbekistan, precum Bukhara, Samarkand si Urgench (aproape de Khiva), de unde am avut zborul de retur.
Dupa ce ne-am recuperat bagajele, am fost intampinati de Shohrux, un tanar profesor de istorie reconvertit la meseria de ghid turistic, care ne-a urat bun venit si ne-a insotit catre autocarul local cu care urma sa efectuam turul de oras. Dar mai inainte ne-am bucurat de un mic dejun intr-o cafenea cu specific frantuzesc. Drumul scurt parcurs pana acolo cu autocarul ne-a permis sa ne facem o prima impresie despre Tashkent, pe care l-am perceput ca pe un oras foarte ingrijit, cu bulevarde largi, monumente grandioase si multe spatii verzi. Apropos, numele Tashkent se pare ca vine de la cuvantul turcesc tash, care inseamna “piatra”, si de la cuvantul persan kent, care s-ar traduce prin “oras”. De altfel, nu este singurul nume pe care l-a purtat Tashkentul de-a lungul istoriei, el fiind cunoscut anterior si drept “Chach”, “Shash” si “Binkent”.
Dupa micul dejun am mers sa schimbam bani in moneda locala (som), apoi am inceput vizitele. Prima oprire a fost la Muzeul de Arte Aplicate, amenajat in cladirea detinuta odinioara de Alexandru Polovtsev, diplomat al Rusiei tariste si fervent colectionar de artizanat. Aici am avut ocazia sa ne familiarizam cu obiecte traditionale din Uzbekistan, de la tesaturi din bumbac si matase cu motive specifice (ikat) la ceramica, costume, mobilier, usi sculptate si asa-numitele “suzani” – textile brodate cu fir de matase care se folosesc adesea pentru decorarea peretilor si sunt tesute de viitoarele mirese ca parte a zestrei.
Am mers apoi sa vedem Monumentul Curajului, ridicat in 1976, la zece ani dupa ce un cutremur de 9 grade pe scara Richter a distrus aproape in intregime orasul. Monumentul din labradorit negru are o crapatura simbolizand seismul si marcheaza data si ora la care acesta a avut loc. Alaturi, un grup statuar din bronz prezinta o femeie care isi strange copilul la piept si un barbat aflat in fata lor, care incearca sa-i apere de pericol.
Am continuat turul cu Piata Independentei, unde se gasesc numeroase fantani si un monument de granit rosu, ridicat in 1992, in cinstea statului nou proclamat. Foarte sugestiv este si Arcul Independentei, cu cele doua berze care reprezinta pacea si armonia. In apropiere se afla si cladirea in stil clasic a Senatului Republicii.
Pana sa ajungem la Monumentul Independentei am traversat un minunat parc, care adaposteste un ansamblu monumental construit in 1999, in amintirea celor 400.000 de soldati uzbeci cazuti pe front in cel de-al doilea Razboi Mondial. Figura femeii indurerate, simbol al tarii care isi plange fiii, este cu adevarat impresionanta. Monumentul este incadrat de doua pavilioane, iar in nisele din peretele unui dintre ele se pastreaza carti cu file de cupru pe care sunt scrise numele tuturor celor care nu s-au mai intors din razboi.
Urmatorul popas a fost in piata centrala a Tashkentului, Amir Timur, unde am admirat statuia ecvestra a marelui cuceritor mongol, fondator al dinastiei Timuride, al carui imperiu s-a intins din vestul Chinei pana la Marea Caspica si din Pakistan pana in Siria. Monumentul se profileaza pe un fundal alcatuit din grandiosul hotel Uzbekistan si Sediul Congreselor Internationale, construit in 2009, pentru a marca 2200 de ani de existenta a orasului Tashkent. Din piata Amir Timur am luat metroul, ocazie cu care am admirat interiorul statiei, decorat cu candelabre de mari dimensiuni.
Turul s-a incheiat in orasul vechi, la complexul Khast-Imam, centrul religios al orasului, unde am vizitat Medrasa Barak-Khan (sec. al XVI-lea) si moscheea Tillya Sheykh (sec. al XIX-lea). In biblioteca moscheii se pastreaza faimosul Coran al Califului Uthman, scris in secolul al VII-lea pe piele de caprioara, si care, de-a lungul timpului, a circulat prin Medina, Damasc si Bagdad, pana a ajuns aici, adus de Timur Lenk.
Dupa o scurta oprire in bazar, am ajuns in sfarsit la hotelul nostru, Wyndham Taskhent 4*, unde ne-am tras putin sufletul, inainte sa mergem la cina. Hotelul este bun, are camere foarte mari, iar micul dejun de care ne-am bucurat in dimineata urmatoare a fost extrem de bogat, incluzand preparate specifice, precum dulciuri si placinte arabesti, plus o varietate mare de fructe proaspete. In privinta cinelor, acestea au fost servite la diferite restaurante, unele mai elegante, altele mai modeste (gen case traditionale), insa peste tot a fost extrem de curat, iar mancarea foarte gustoasa. Trebuie sa precizez ca mesele de seara nu au fost stil bufet, ci meniu, compus din cateva gustari, urmate de o supa, un fel principal si un desert. Uneori, la fiecare fel, aveai cateva variante din care puteai alege. Oricum, am avut ocazia sa incercam supe crema de dovleac si de linte, ciorba traditionala cu carne de vita, mazare si alte legume, plov (pilaf cu carne de vita sau miel, stafide, naut, morcovi, ceapa), manti (galuste umplute cu carne tocata), samsa (un fel de Samosa indiene, dar nu prajite, ci coapte la cuptor, umplute in general cu carne, uneori cu dovleac sau cartofi) si delicioasa paine uzbeca, groasa si bogat decorata. La capitolul dulciuri, uneori am avut inghetata, alteori baclava, prajitura Medovik sau lava cake.
Doua zile in Sarmarkand – fosta capitala a Imperiului lui Timur Lenk
Dupa o binemeritata odihna, ne-am trezit destul de devreme pentru ca aveam de prins trenul de mare viteza catre Samarkand. Calatoria cu trenul Afrosiyob de la Tashkent la Samarkand dureaza putin peste doua ore si a fost o experienta extrem de agreabila. Vagoanele sunt foarte moderne si confortabile, in pretul biletului intra si un ceai/o cafea si un produs de patiserie, iar suplimentar poti comanda limonada, inghetata, chipsuri, fructe proaspete si alte delicii. Din pacate, avand in vedere ca eram destul de obositi dupa prima zi, am dormit pe cea mai mare parte a traseului, asa ca nu am vazut foarte multe din peisaj.
Samarkand este unul dintre cele mai vechi orase din lume, situat in valea fertila a raului Zeravchan, la altitudinea de 725 m. deasupra nivelului marii. De-a lungul timpului, a fost considerat de catre poeti si istorici “Edenul vechiului Orient”, “perla pretioasa a lumii musulmane” sau “Roma Orientului”. Mahmud al-Kashgari, autorul primului dictionar al limbii turce, credea ca numele orasului vine de la Semizkent, adica “oras bogat” in turceste. Legendele sogdiene considerau ca asezarea a fost fondata de magii Samar si Kamar, in timp ce alte surse mentionau numele Regelui Samar si pe cel al reginei Kand. Unii amintesc si o poveste de dragoste dintre un oarecare Samar si iubita sa Kand, care nu au putut fi impreuna in timpul vietii, insa ale caror nume s-au unit dupa moarte in denumirea orasului. Vechii greci foloseau numele de “Maracanda”, care cel mai probabil provenea dintr-un cuvant persan care insemna “oras al fericirii”.
In secolul al IV-lea i. Chr., Alexandru cel Mare si trupele sale au invadat Samarkandul, pe atunci capitala a Regatului Sogdian, iar marele cuceritor a spus: “tot ce am auzit despre acest oras e adevarat, doar ca in realitate este mult mai frumos decat mi-am putut imagina”. De altfel, aici s-a petrecut si intalnirea dintre Alexandru si frumoasa Roxana, fiica unui nobil de prin partea locului, cu care marele cuceritor s-a casatorit apoi in cadrul unei ceremonii fastuoase organizate in palatul regal.
Istoria Samarkandului este profund legata de Timur Lenk (1336-1405), celebru om de stat si strateg militar, despre care se spune ca nu a pierdut nici una din bataliile pe care le-a purtat. In timpul domniei sale de 35 ani, a fondat un imperiu vast, cu capitala la Samarkand, pe care l-a transformat intr-un oras splendid, cu zeci de parcuri si gradini, in mijlocul carora se ridica cate un palat sau pavilion bogat decorate. In acea epoca s-a nascut un nou stil architectural, specific Asiei Centrale, caracterizat de portaluri grandioase si domuri inalte, acoperite de decoruri din ceramica glazurata in nuante de albastru.
Timur Lenk este binecunoscut si pentru infrangerea Sultanului Baiazid la Ankara, in 1402, fapt ce a intarziat cucerirea Constantinopolului, pe care acesta din urma il asediase. Baiazid a murit in captivitate, in 1403, iar Timur Lenk a avut si el aceeasi soarta, un an mai tarziu, chiar inainte sa-si inceapa ambitioasa campanie de cucerire a Chinei.
Vizita noastra a inceput la Mausoleul Gur-Emir, ridicat in 1403 la ordinul lui Timur, in onoarea nepotului sau preferat Sultanul Mohammed , care ar fi trebuit sa-i urmeze la tron, dar care, din pacate, a pierit intr-o campanie militara desfasurata in Asia Mica. In final, in mausoleu au ajuns sa fie inmormantati insusi Timur Lenk si doi dintre fiii sai, nepotul Mohammed Sultan, Mir Said Bereki, invatatorul spiritual al lui Timur, Ulugbek (faimosul astronom din secolul al XV-lea si nepot al lui Timur) si doi dintre fiii acestuia din urma. Atunci cand patrunzi in interiorul mausoleului, esti fascinat de finetea si bogatia decorului, alcatuit din lemn sculptat, piatra gravata, stalactite, vitralii si picturi murale in care predomina nuantele de albastru si auriu. Mormantul lui Timur este acoperit de o piatra funerara din jad verde, marcata de o fisura ce evoca un episod petrecut in secolul al XVIII-lea. In acea perioada Samarkandul, care isi pierduse puterea de odinioara, a fost invadat de trupele guvernatorului Iranului, Nadir-shah. Dupa ce a distrus orasul, inainte de a-l parasi, sahul a decis sa ia cu el si piatra de mormant a lui Timur Lenk. Sacrilegiul nu a ramas nepedepsit, caci, pe drum, monolitul s-a spart in doua bucati iar sahul a aflat ca iubita sa fiica s-a imbolnavit. La sfatul unor consilieri intelepti, Nadir a decis in cele din urma sa inapoieze piatra tombala, iar in scurt timp fiica sa s-a insanatosit…
Mai exista inca un episod datator de fiori, petrecut in 1941, cand un grup de savanti sovietici a decis sa deschida mormantul lui Timur, in ciuda avertismentului cumplit inscris pe piatra funerara: „Atunci cand ma voi ridica din morti, lumea ar trebui sa tremure.” Coincidenta sau nu, la o zi dupa acest demers, nazistii condusi de Hitler au invadat Uniunea Sovietica.
Urmatoarea oprire din turul nostru a fost in Piata Registan (“piata acoperita cu nisip”), inima Samarkandului, care si-a pastrat intacte splendoarea si fastul, in ciuda secolelor care au trecut peste ea. Daca in epoca lui Timur, Registan era piata publica in care se proclamau legile si agora in care se adunau locuitorii orasului, in epoca lui Ulugbek ea a devenit un adevarat centru de studiu si educatie al lumii orientale. In prezent, in Registan se organizeaza festivitati importante precum Ziua Independentei (1 septembrie), sarbatoarea primaverii, Navrouz (21 martie) si, o data la doi ani, In luna august, festivalul international de muzica “Shark Taronalari”.
Piata este inconjurata pe trei laturi de trei medrase ornate cu majolica: Ulugbek, Sherdor și Tillya-Kori. Ulugbek, cea mai veche dintre ele, dateaza din 1420 si a fost, la acea vreme, una din cele mai bune scoli coranice din Asia Centrala. Aici nu erau predate doar disciplinele teologice, ci si materii laice precum astronomia sau matematica. Primul rector al scolii (moudarris) a fost Maulan Muhammad Khavfi, un om simplu, dar foarte invatat, care l-a impresionat pe Ulugbek cu cunostintele sale. Se spune ca, in ziua inaugurarii scolii, in prezenta a 90 savanti, Khvafi a tinut un discurs atat de elaborat, incat doar Ulugbek si maestrul acestuia, marele matematician Kazi-zade Rumi, l-au putut intelege. Portalul splendid al medrasei este decorat cu un panou de mozaicuri care simbolizeaza cerul, brazdat de stele cu cinci sau zece colturi.
Vis-à-vis de medrasa Ulugbek, intre 1619 si 1636, a fost construita Medrasa Sherdor, de catre guvernatorul de atunci al orasului, Yalangtush Bakhodur. Acesta si-a dorit sa reinvie splendoarea de odinioara a Samarkandului, intr-o epoca in care capitala sabanizilor se mutase la Bukhara. Astfel, pe portalul edificiului au fost reprezentati doi lei cu fete umane, luminati de doi sori si care vaneaza caprioare. Alegoria contine simbolurile traditionale ale guvernatorilor Samarkandului – leul si soarele, desi nu sunt excluse nici referirile la credintele zoroastriene, in care focul era considerat un element sacru. Daca va intrebati cum a fost posibila reprezentarea unor figuri de animale pe portal, in ciuda interdictiilor impuse de religia islamica, ei bine, aflati ca arhitectii care au lucrat la medrasa erau siiti din Iran, iar pentru ei aceste restrictii nu era atat de categorice (ganditi-va si la miniaturile persane).
La zece ani dupa terminarea Medrasei Sherdor a fost ridicata Medrasa Tillya-Kori, de catre acelasi Yalangtush Bakhodur. Medrasa era menita sa indeplineasca atat rolul de scoala coranica, cat si pe cel de moschee de vineri, iar interiorul sau magnific este In intregime aurit, datorita unei tehnici prin care pulberea de aur era amestecata cu diversi coloranti folositi la pictura murala.
Prima parte a turului nostru s-a incheiat in Piata Registan, dupa care am mers la hotelul unde aveam sa petrecem urmatoarele doua nopti – Asia Samarkand 4*, aflat in apropiere. Hotelul este ok, ceva mai vechi, dar destul de bine intretinut. Principalul neajuns a fost presiunea scazuta la apa, dar nu a fost ceva peste care sa nu putem trece.
Dupa-amiaza am continuat vizitele cu Moscheea Bibi-Khanym, construita intre anii 1399 si 1404, dupa campania victorioasa desfasurata de Timur Lenk in India. Sotia favorita a lui Tamerlan, Saray Malik Katun, a supervizat lucrarile la acest edificiu grandios, care a indeplinit functia de moschee principala de vineri si care, in vremea sa de glorie, putea primi peste 10.000 de credinciosi. Se pare ca blocurile imense de piatra necesare pentru constructia moscheii au fost transportate cu ajutorul a 100 de elefanti. In interiorul cladirii principale din complex, Ulugbek a pus sa fie instalat un pupitru de marmura pentru citirea Coranului. Se spune ca moscheea era atat de mare incat structura de caramida nu a rezistat si, de aceea, edificiul a inceput sa se surpe chiar in primele decenii de la finalizare. Versiunea romantata afirma ca arhitectul sef a oprit intr-o zi lucrarile si a promis ca le reia doar daca frumoasa Saray Malik Katun va fi de acord sa ii arate chipul; in caz contrar, moscheea va ramane neterminata. Printesa a ezitat la inceput, dar in final a consimtit, iar arhitectul si-a tinut promisiunea si a terminat constructia. Doar ca, intors triumfator din India, Timur Lenk a fost cuprins de gelozie la aflarea povestii si, desi fermecat de noua moschee, s-a lasat prada furiei si a poruncit sa fie distrusa. Edificiul s-a aflat in ruine pana la finalul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand au fost intreprinse lucrari de conservare si restaurare.
In imediata apropiere a Moscheii Bibi-Khanym se gaseste Bazarul Siab, cel mai mare din Samarkand, prin care am dat si noi o raita. Aici puteti gasi atat produse de artizanat si confectii, cat si mirodenii, fructe proaspete, paine, ceaiuri si alte bunatati. Abundenta de marfuri este coplesitoare, iar daca va place sa negociati, va veti simti in elementul dvs.
Turul nostru s-a incheiat la necropola Shah-i-Zinda, un complex compus din peste zece mausolee, aflat la poalele muntelui Afrosiyob. Necropola este inconjurata de o aura de legenda, iar numele sau se traduce in limba persana prin “Regele Viu”. In secolul al VIII-lea, cand Asia Centrala a fost cucerita de arabi, locuitorii de pe aceste meleaguri si-au manifestat rezistenta in fata invadatorilor si a religiei impuse de acestia. Printre propavaduitorii credintei musulmane s-a numarat si un var al Profetului Mahomed, Kusam Ibn Abbas, care a fost atacat de bastinasi chiar in momentul in care isi facea rugaciunea alaturi de companionii sai. Desi nu avea nici o sansa de a scapa cu viata, fiind ranit mortal, se spune ca Kusam a fost salvat prin interventie divina, pentru ca nisa mihrabului s-a deschis in mod miraculous si astfel el a putut sa se ascunda. De aici denumirea de “Regele Viu” data acestui loc, devenit destinatie importanta de pelerinaj pentru musulmani. De altfel, pe piatra de mormant al lui Kusam este inscriptionat un citat din Coran care spune: “Niciodata sa nu ii considerati morti pe cei care au fost ucisi pe calea catre Allah. Ei sunt vesnic vii”. O alta legenda este legata de scarile care conduc catre ansamblul de mausolee. Se spune ca credinciosii le numara atat la urcare, cat si la coborare, iar daca numarul lor nu este acelasi, inseamna ca nu si-au curatat sufletul de pacate in totalitate si trebuie sa se roage mai mult.
Complexul Shah-i-Zinda s-a dezvoltat cronologic de la nord la sud. In vremea lui Timur Lenk, au fost ridicate mausolee pentru doua dintre surorile si una din nepoatele sale. Cel mai rafinat mausoleu este cel ridicat In memoria lui Shirin-bek-aga, sora mai tanara a lui Timur, decedata in 1386. Portalul monumentului este decorat cu mozaicuri de culoarea safirului, iar una din numeroasele inscriptii spune asa: “Cu adevarat oamenii din aceasta lume sunt ca niste pasari care se bucura…iar lumea este ca o capcana cu o momeala in ea”.
Cea de a doua zi petrecuta la Samarkand a inceput cu o vizita la fabrica de hartie Meros, aflata in satul Konigil. Aici am putut sa vedem cum se produce hartia prin metode traditionale, manuale, si ne-am bucurat de o plimbare prin locul care este extrem de pitoresc, cu copaci umbrosi, care marginesc albia raului Siab, si cu o moara traditionala – charkhpalak.
Am continuat cu vizita la Observatorul Ulugbek, construit de Mirzo Ulugbek in 1420. Aici au venit sa studieze cerul astronomi faimosi ai timpului, precum Jamshid al-Kashi si Ali Qushji. Observatorul a devenit cunoscut si datorita lucrarii publicate de Ulugbek in 1437, in care acesta, dupa 17 ani de munca asidua, a reusit sa inventarieze un numar de 1018 stele. Cartea, scrisa in persana, a fost tradusa in mai multe limbi si a fost folosita pana in secolul al XIX-lea. Dupa moartea lui Ulugbek, observatorul a fost distrus si, timp de cateva secole, amplasamentul sau a ramas un mister. Abia in 1908 arheologul rus Vladimir Vyatkin a reusit sa descopere locul. In prezent, din vechiul observator se mai pastreaza doar fundatia si o parte din sextant, iar in 1964 a fost amenajat un mic muzeu comemorativ dedicat lui Ulugbek.
Urmatoarea oprire a fost la Mausoleul Proorocului Daniel, un loc sfant, venerat deopotriva de credinciosii musulmani, crestini si evrei. Daniel, descendent al Regilor David si Solomon, s-a nascut in Ierusalim in anul 603 i. Chr si a ajuns ca rob in Babilon in anul 586 i. Chr, unde a studiat mai multe discipline, printre care si astrologia si interpretarea viselor. Se spune ca a talcuit mai multe vise ale imparatului Nabucodonosor, pe care nici un vrajitor de la curtea acestuia nu a putut sa le desluseasca. Mausoleul a fost construit din ordinul lui Timur Lenk dupa campania sa triumfala din Asia Mica, si exista mai multe ipoteze cu privire la identitatea persoanei ale carei ramasite se afla ingropate aici. Una dintre teorii sustine ca ramasitele proorocului au fost transportate la Samarkand la finalul secolului al XIV-lea, din ordinul lui Timur Lenk, alta ca, dimpotriva, Tamerlan nu a indraznit sa stramute relicvele si a adus doar o parte din tarana in care a fost inmormantat profetul.
Prima parte a zilei s-a incheiat cu o vizita la Muzeul Afrasiob, de langă situl arheologic unde se gasesc vestigiile orasului cu acest nume, locuit incepand din sec. VII – VI î.Hr. si distrus de mongoli in sec. al XIII-lea. Printre exponatele muzeului se remarca picturile murale din palatul Samarkand, ce dateaza din perioada dinastiei Ikhshid (secolele VII-VIII d. Chr).
Dupa-amiaza ne-am bucurat de putin timp liber, iar apoi am mers la spectacolul de teatru de costume “El Merosi”, ocazie cu care am admirat obiecte vestimentare purtate in Uzbekistan in diverse perioade, incepand cu Epoca Bronzului si pana in prezent. Spectacolul consta in 11 scene dramatice, desfasurate pe acorduri de muzica uzbeca traditionala, dar si pe ritmuri moderne. Sala de teatru se afla intr-o cladire istorica, situata in centrul orasului, iar interiorul este modern si confortabil. La intrare se afla si o ceainarie primitoare, unde poti savura o prajitura sau o bautura calda.
Shahrisabz – locul natal al lui Amir Timur
Urmatoarea zi am parasit Samarkandul pentru a ne indrepta spre Bukhara. De data aceasta nu am mai mers cu trenul de mare viteza, ci cu autocarul, pentru ca pe drum aveam sa ne oprim la Shahrisabz, locul de nastere a lui Timur Lenk. Traseul este lung si anevoios, intrucat drumul este in stare destul de proasta, cu multe gropi si denivelari, asa incat am petrecut in autocar aproape 6 ore si am fost destul de zguduiti.
Shahrisabz (“orasul verde” in persana) are o istorie de peste 2700 de ani, fiind cunoscut si sub numele de Kesh la inceputul Evului Mediu. Aici Timur Lenk si-a ridicat cea mai impozanta constructie a sa, Ak-Saray (Palatul Alb), conceput sa depaseasca in dimensiuni chiar si Moscheea de Vineri din Samarkand. O analiza a proportiilor geometrice releva faptul ca portalul palatului ar fi ajuns pana la 50 m inaltime, in timp ce minaretele care il flancau ar fi depasit in inaltime minaretul Kalyan din Bukhara, care masoara 45.6 m. Constructia palatului a inceput in 1380 si a durat peste douazeci de ani. Din pacate, in a doua jumatate de secolului al XVI-le,a edificiul a fost distrus de sabanizi, care au dorit sa stearga orice urma a imperiului timurid, iar pietrele ramase au fost folosite de locuitorii orasului pentru a-si construi casele. Astazi se pot vedea doar ruinele palatului, un caz singular, avand in vedere ca marea majoritate a monumentelor din Uzbekistan sunt extrem de bine conservate.
La mai putin de 500 m distanta se afla una din cele trei statui ale lui Timur care au fost construite dupa castigarea independentei de stat. De data aceasta, Tamerlan este infatisat in picioare (spre deosebire de statuia din Tashkent, care il reprezinta calare, si de cea din Samarkand, care il arata stand jos si conducandu-si supusii).
Urmatorul obiectiv din Shahrisabz a fost Moscheea Kok-Gumbaz, construita intre anii 1434 si 1435 de catre Ulugbek pentru tatal sau Mirzo Shahrukh, fiul si succcesorul lui Timur Lenk. Moscheea face parte din complexul Dorut Tilavat (“locul unde se citeste si se recita Coranul”), unde se gasesc mai multe mausolee timuride, printre care cel al lui Shamsiddin Kulal, unul dintre fondatorii sufismului si invatator al lui Timur. Aici a fost ingropat si tatal lui Tamerlan, Muhammad Taragay. Nu departe se afla un alt ansamblu important, Dorus Saodat (“Casa puterii”), unde sunt inmormantati doi dintre fii lui Timur, Jahangir si Umar Shaikh. Timur insusi ar fi trebui sa fie ingropat aici, insa, asa cum stim deja, trupul sau se afla la mausoleul Gur-Emir din Samarkand.
La Bukhara am ajuns tarziu, dupa lasarea intunericului, si am mers direct in centrul istoric pentru a lua cina la “Joy Lounge”, un local elegant, cu mancare excelenta. Apoi am mers sa ne cazam la Garden Plaza, un hotel relativ nou si foarte confortabil, cu un design remarcabil si o frumoasa gradina interioara.
Bukhara – orasul sfant al musulmanilor
Urmaoarea zi a fost dedicata in intregime orasului Bukhara, al carui nume pare sa provina din cuvantul sanscrit “vihara”, insemnand “altar” sau “manastire”. Zoroastrienii traduceau numele orasului prin “templu” si se presupune ca aici a existat un lacas de cult in mileniul al II-lea i. Chr. Practic, Bukhara a detinut statutul de oras sacru cu mult inaintea venirii arabilor pe aceste melaguri. In secolele X-XII d. Chr. Bukhara a fost capitala a statului samanid, apoi, incepand din secolul al XVI-lea, capitala a hanatului omonim. Centrul istoric al orasului este un veritabil muzeu in aer liber, fiind inclus in patrimoniul UNESCO.
Turul nostru a inceput cu Mausoleul dedicat lui Ismail Samani, unul dintre cele mai vechi monumente din Bukhara, ce dateaza din secolul al IX-lea. Construit de fondatorul dinastiei samanizilor, Ismail Samani, pentru tatal sau, mausoleul a devenit in final necropola a familiei, atat Ismail, cat si nepotul sau Nasr II ibn Ahmad ajungand sa fie inmormantati aici. Edificiul este realizat din caramida arsa si are o forma perfecta de cub, fiind un model de maiestrie artistica.
Am mers apoi la Altarul Chashma Ayub (sec. 14–16), in legatura cu care circula mai multe legende. Una dintre ele spune ca Iov (numit Profetul Ayub in Coran) a trecut prin acest loc si in urma vizitei sale a aparut un izvor cu apa vindecatoare (“chasma”). Alta versiune sustine ca acesta este chiar izvorul in care Iov s-a scaldat si s-a lecuit de boala ingrozitoare despre care se mentioneaza in Biblie. Oricum ar fi, pana in prezent se crede ca apa din acest izvor are proprietati terapeutice. Altarul construit dateaza din vremea lui Amir Timur, iar domul conic este tipic pentru arhitectura din Horezm, semn ca mesteri din regiunea respectiva au fost adusi la Bukhara special pentru constructia acestui monument.
Principala atractie pentru turisti este piata Lyabi-Khauz, unde se gaseste cel mai mare havuz din perioada medievala din oras, construit in 1620. Bazinul are 42 m. lungime, 36 m. latime si o adancime de 5 m, fiind alimentat cu apa provenita din vechiul canal Shahrud. Pe marginea sa, in aer liber, au fost amenajate mai multe restaurante si ceainarii (chaykhana), unde este o adevarata placere sa zabovesti pret de o gustare sau de o masa in toata regula. In secolul al XX-lea in parcul de langa Lyabi- Khauz a fost amplasata o statuie dedicate legendarului erou Nastratin Hogea. Spatiul este marginit de doua edificii construite la comanda vizirului Nadir Divan-Beghi: Khanaka – un spatiu unde sufitii veneau sa se retraga si sa mediteze – si o medrasa, ridicata pe locul unui fost caravanserai. Pe arcada de la intrarea medrasei sunt reprezentate pasari legendare ale fericirii, Semurg, care zboara catre soare, simbolizand aspiratia catre cunoastere.
Am poposit si pe la Moscheea Bolo Hauz si am admirat pavilionul (aivan) cu tavan ornamentat si coloane de lemn. Fiecare coloana este facuta din doua trunchiuri alaturate, iar stalactitele din varf au forma de ciuperca. In fata moscheii se afla de asemenea un mic havuz.
In imediata apropiere se gaseste Citadela Ark, care se inalta pe un deal si dateaza din secolul al V-lea. O legenda afirma ca insusi eroul epic Siyavush a construit citadela, iar locuitorii din Bukhara ii aduceau cocosi drept ofrande in fiecare an, de sarbatoarea Navruz. In secolul al X-lea aici existau un palat, un templu, birouri administrative si camera garzilor. In perioada dinastiei Manghit (1747-1920), Ark era centrul statului Bukhara si gazduia palatul emirului, cateva moschei, o inchisoare, fiscul si birourile guvernamentale. Din pacate, citadela a fost grav distrusa in 1920, in timpul unui atac masiv al Armatei Rosii.
Am continuat cu cea mai veche dintre moscheile care s-au pastrat in Bukhara, Magori – Attari (sec al X-lea), anterior cunoscuta si sub numele de Moscheea Mokh (“luna” in limba persana), pentru ca aici se ridica un templu inchinat lunii inainte de cucerirea araba. La inceputul secolului al XX-lea podeaua edificiului s-a surpat cu 4.5 m, devenind practic ingropata. De aici si numele actual de Magori -Attari (“groapa farmacistilor”), cu aluzie si la faptul ca langa moschee se vindeau medicamente. Este interesant de stiut si ca, inainte de constructia primei sinagogi din Bukhara, evreii care locuiau in cartierul adiacent havuzului veneau sa se roage aici, impreuna cu musulmanii.
In epoca medievala, Bukhara era un important centru comercial, unde veneau negustori din Asia Centrala, Iran, India, Rusia si China. Strazile principale erau practic un bazar urias si, din dorinta de a transforma negotul intr-o experienta mai placuta, au fost amenajate mai multe galerii acoperite cu domuri – toki, unde era racoare chiar si intr-o zi extrem de fierbinte. Trei dintre aceste structuri, construite cu mai bine de 400 de ani in urma, sub domnia lui Abdullah Han II, sunt inca in uz. Am trecut si noi prin ele si am admirat marfurile expuse, mai ales articolele de imbracaminte din bumbac, matase si casmir, la preturi foarte rezonabile.
Nepotul lui Timur Lenk, Ulubek, marele astronom, a construit si la Bukhara o medrasa care ii poarta numele. Edificiul a fost terminat in 1420 si include doua etaje cu clase de studiu si o moschee. In 1586 medrasa a fost restaurata si fatada sa a fost decorata cu majolica. Pe poarta de intrare se poate citi urmatoarea inscriptie: “Dorinta de cunoastere este o datorie a oricarui musulman, fie barbat sau femeie”.
Vis-à-vis de Medrasa Ulugbek se inalta Medrasa Abdulaziz Khan, care poarta numele fondatorului sau, un han faimos pentru victoria obtinuta impotriva trupelor Imparatului mogul Shah Jahan la Balkh, in 1647. Medrasa a fost ridicata intre 1651 si 1652, din respect pentru traditia islamica conform careia orice conducator trebuie sa construiasca in timpul domniei sale o scoala coranica. Interiorul este decorat cu mozaicuri si panouri de majolica reprezentand arbusti in floare in diferite vase si creaturi fantastice, iar pe laturile portalului principal sunt infatisate pasari in zbor catre soare.
Nu putea lipsi din turul nostru Moscheea Kalyan, ridicata la inceputul secolului al XV-lea, care a jucat rolul de moschee principala a orasului timp de cinci secole. Minaretul Kalyan, parte a moscheii, este simbolul sacru al Bukharei si dateaza din 1127. Am mai amintit de el cand am vorbit de turnurile Palatului Ak-Saray din Shahrisabz. Vis-à-vis de Moscheea Kalyan se afla una din cele mai reputate scoli coranice din Asia Centrala, Medrasa Miri-Arab, construita intre 1535 si 1536, pe care am admirat-o din exterior.
La finalul turului, ne-am bucurat de doua ore de timp liber, pentru a lua masa de pranz si a mai hoinari putin pe strazile orasului, mai ales ca era o zi extrem de placuta, cu soare bland. Spre seara am revenit in zona pentru a lua cina si ne-am bucurat sa vedem monumentele splendid luminate, ceea ce ne-a facut sa ne simtim ca in “1001 de nopti”.
Khiva – orasul muzeu din desert
Urmatoarea zi a fost una de drum, pentru ca am mers cu autocarul catre Khiva, pe Drumul Matasii, strabatand intinderile nesfarsite ale Kyzyl Kum – Desertul Rosu. Traseul a fost lung, a durat circa sapte ore, cu doua-trei pauze de cafea, insa soseaua a fost intr-o stare mai buna decat cea de la Samarkand la Bukhara.
Hotelul din Khiva, Khiva Palace, a fost tot de patru stele, dar mi s-a parut ceva mai modest decat celalalte. In schimb, cele doua restaurante in care am servit cinele au fost foarte elegante. In plus, am mancat pe terasa, afara, si am avut parte de privelisti de vis cu partea veche a orasului, la apus si dupa lasarea intunericului.
Ultima zi de excursie a fost dedicata citadelei Ichan-Kala din Khiva (in traducere, “fortareata interioara”). Intinsa pe o suprafata de 650 * 400 m, aceasta este inconjurata de un zid masiv, intarit cu turnuri semicirculare. Khiva a fost mai intai capitala a Hanatului de Nord, apoi a devenit hanat de sine statator, a carui suprematie a fost recunoscuta de alte cinci orase mari din regiunea Horezm in secolul al XVIIl-lea. Zidurile citadelei Ichan-Kala au aparat orasul de invazia lui Nadir-shah la mijlocul secolulul al XVIII-lea. Mai tarziu, sub dinastia Kungrad, orasul a crescut atat de mult incat partea din exteriorul citadelei (Dishan-Kala) a devenit de cinci ori mai mare decat partea din interior. Centrul istoric al Khivei este inclus si el pe lista patrimoniului UNESCO si cuprinde mai bine de saizeci de monumente.
Vizita noastra a inceput la Kunya-Ark (”fortareata veche”), construita la finalul secolului al XVII-lea din cu rolul centru administrativ pentru exercitarea puterii hanului. Un veac mai tarziu, Kunya-Ark era deja “un oras in oras”, fiind separata de Ichan-Kala printr-un zid inalt. Aici se gaseau moscheea hanului, o resedinta, curtea suprema, o sala de asteptare,, arsenalul, haremul, bucatariile, grajdurile si camera garzilor. Noi am vizitat un palat cu mai multe incaperi in care se tineau audientele. In partea de nord a curtii era iurta hanului, unde acesta statea in timpul diverselor receptii, iar In partea de sud a se gaseste aivanul, decorat cu majolica in nuante de albastru si alb.
Chiar in centrul Icha-Kala se inalta Moscheea de Vineri (Juma). Principala sa caracteristica este data de cele 212 coloane de lemn sculptat; dintre acestea, 21 dateaza din secolele X-XI si sunt ornamentate cu inscriptii in araba, in stil Kufic. Majoritatea coloanelor sunt insa din secolele XVIII-XIX si se disting prin motivele vegetale si florale cu care sunt impodobite. Lumina slaba care patrunde in interior prin orificiile din tavan creeaza o atmosfera magica, care te ajuta sa te concentrezi la rugaciune chiar si intr-o zi cand afara este un soare stralucitor.
Un alt monument important pe care l-am vizitat este Mausoleul lui Paklavan Makhmud, luptator profesionist, dar si poet si filozof care a trait intre 1247 si 1326, in perioada dominatiei mongole. Membru al ordinului sufit, el le preda elevilor invataminte de ordin spiritual cu ajutorul luptelor.
In perioada 1830-1840, centrul politic si public al Khivei s-a mutat de la Kunya-Ark In partea de est a Ichan-Kala, intr-un complex construit la ordinul Hanului Allakuli si care a primit numele de Tash-Kauli (“curtea de piatra”). Ansamblul includea o medrasa, un caravanserai si un tim (centru comercial). In partea de nord se afla haremul, iar in sud-est sala de receptii, in centrul careia, pe o platforma, se inalta iurta hanului, unde erau primiti oaspetii importanti.
Cel mai inalt minaret din Khiva este cel din complexul Khodja si masoara 45 m., fiind decorat cu benzi de mozaic in nuante de albastru deschis, albastru inchis, verde si alb. In apropiere se afla cea mai mica medrasa din oras, a carei fatada principala este ornamentata in culori in ton cu cele ale minaretului. Ansamblul i se datoreaza lui Seyid Islam-Khadja, unul dintre oficialii Hanatului Khiva in ultimii ani de domnie a Hanului Muhammad-Rahim II (1836-1910). Islam-Khadja a fost un ministru cu vederi progresiste, ceea ce i-a grabit si sfarsitul, fiind ucis intr-un complot pus la cale de adversarii sai politici.
Turul nostru ghidat din Khiva a luat sfarsit la Kalta-Minor, minaretul neterminat, care ar fi trebuit sa fie cel mai mare minaret din Asia Centrala (80 m). Constructia sa a inceput in 1855, dar, din pacate, s-a oprit la inaltimea de 26 m, cel mai probabil din cauza conflictelor aparute dupa moartea Hanului Muhammad Amin. Desigur, exista si o versiune anecdotica a povestii, potrivit careia Hanul din Bukhara a aflat de planurile ambitioase ale celor din Khiva si a hotarat impreuna cu arhitectul sau sa ridice un minaret si mai inalt. Hanul din Khiva, innebunit de furie la aflarea vestii, a poruncit ca arhitectul sau sa fie aruncat din turn si astfel proiectul a luat brusc sfarsit.
Dupa vizite, ca si in celalalte orase, ne-am bucurat de putin timp liber pentru colindat si cumparaturi. Trebuie sa mentionez ca, in Khiva, preturile mi s-au parut mai mici ca in celelalte orase. In plus, aici puteti gasi si caciuli de blana traditionale si haine de astrahan. As adauga si ca, spre deosebire de alte tari orientale, in Uzbekistan vanzatorii nu sunt agresivi si insistenti. Daca iti place ceva, te poti uita in liniste, fara sa te simti presat sa cumperi.
Khiva a fost ultima destinatie din intinerariul excursiei noastre si, daca mi-ar cere cineva sa numesc orasul meu preferat dintre cele cinci vizitate in Uzbekistan, mi-ar fi imposibil. Unul este mai frumos decat altul si, daca as mai avea ocazia, m-as intoarce cu drag si le-as lua din nou la pas, de data asta cu ceva mai multa relaxare si, desigur, cu o mai buna documentare prealabila. Oricum ar fi, Uzbekistan ramane pentru mine o destinatie de suflet, in care m-am simtit foarte bine si pe care o recomand cu drag oricarui iubitor de istorie si arhitectura islamica. Daca v-am trezit interesul, consultati si aceste programe de Paste si Rusalii in Uzbekistan.
